Unul dintre conflictele cele mai acute din România ultimilor ani a fost cel al pensiilor, ajungînd aproape de nivelul unui război rece. Guvernanţii susţin că nu au bani să le plătească şi trebuie să se împrumute pentru asta, îndreaptă acuzatori cu degetul spre pensiile “nesimţite” ale unora, dar pe care, indirect, tot ei, legislativul, le-au îngăduit. Doar au fost acordate conform legilor valide la ora respectivă (a intrării în pensie a categoriilor respective).
Pe de altă parte, oamenii se plîng că primesc pensii mici (cea mai mare parte dintre ei), că au muncit o viaţă pentru a muri de foame la bătrîneţe, se plîng de nesiguranţa zilei de mîine. Şi au foarte multă dreptate. Aici este problema: mulţi bătrîni au ajuns ca să depindă în întregime de stat iar acum acum acesta îi lasă baltă. Nu mai există bani pentru toţi, sau cel puţin pentru cei care contează.
Cu alte cuvinte, oamenii dau vina pe stat, statul atuncă pisica în curtea celor cu pensii speciale şi cică unii analişti se întreabă unde este problema. Toţi sînt vinovaţi: statul pentru că a cheltuit banii aiurea (ăia care nu au fost furaţi), iar oamenii pentru că s-au lăsat la mîna statului.
Eu n-am de gînd să trăiesc din pensie, nici măcar din aia privată. Chiar şi dacă înseamnă că fac presupunerea că voi ajunge la vîrsta respectivă. În primul rînd pentru că îmi place ce fac (programare în primul rînd, dar nu numai) şi vreau să o fac pînă la capăt, îl al doilea rînd pentru că pot să o fac pînă la capăt (într-o formă sau alta), şi în al treilea rînd pentru că nu vreau să depind, cel puţin din punct de vedere financiar, de alţii. Aşa cum fac mulţi dintre pensionarii de acum. Meseria îmi permite să strîng suficienţi bani pentru a mă întreţine chiar şi la vîrsta aia, şi nu este singura meserie care este capabilă de aşa ceva.
Cred că motto-ul pensionarilor şi al oamenilor în general ar trebui să fie “activ pînă la moarte”, indiferent cînd va fi aceasta.
Articol preluat de aici.