Săptămîina asta am auzit în trecere despre un băiat care a fost prins ieşind din şcoală cu un hard drive în haină. Obiectul aparţinea unuia dintre calculatoarele şcolii. Nu a fost mare lucru, nu cred că a durat mai mult de un minut, dar a reuşit să îmi atragă atenţia: se spunea că băiatul dorea doar să copieze nişte jocuri de pe hard pe calculatorul de acasă pentru ca apoi să îl aducă înapoi. Minte de copil, adică, care nu prea conştientiza implicaţiile faptelor sale şi, mai ales, care nu a discutat despre asta cu adulţii.
Nu ştiu în ce măsură băiatul a avut permisiunea profesorilor de a scoate dispozitivul din şcoală, deşi din cîte îi ştiu pe români aşa ceva nici nu prea intră în discuţie, nu ştiu de ce nu a luat cu el un stick de memorie pe care să-l vîre în portul usb şi să copieze orice dorea… dar a fost acuzat de furt… iar pînă la urmă a ajuns să se încerce să se sinucidă din cauza asta prin spînzurare. Nu a reuşit în întregime: corpul i-a rămas în viaţă dar creierul a fost afectat dincolo de capacitatea lui de refacere.
Pînă la urmă acuzaţia de furt a dus la salvarea şi îmbunătăţirea calităţii mai multor vieţi: părinţii au decis să doneze organele băiatului celor care aveau nevoie de ele. Nu am reţinut cui au ajuns rinichii şi ficatul, dar mă gîndesc că se poate afla.
Nu ştiu ce aţi învăţat din chestia asta, dar eu am tras cîteva concluzii mai mult sau mai puţin plăcute: în primul rînd intruziunea televiziunilor în viaţa personala poate duce chiar la deces (nu ştiu în ce măsură apariţia ştirii la tembelizor a dus la înrăutăţirea situaţiei, dar sînt sigur că a ajutat considerabil), îl al doilea rînd că rufele se spală cel mai bine în familie, şi, mai ales, în oricare situaţie rea există şi lucruri bune.
Articol preluat de aici.
