Azi am fost la un parastas la una dintre bisericuţele de cartier care au apărut ca ciupercile după ploaie în ultimii ani. A fost prima dată cînd am intrat deşi mi-e în drum destul de des, se află pe calea Aradului, peste drum de ce a fost odinioară o unitate militară (înainte să fie desfiinţată odată cu intrarea în UE şi demolată pentru construcţia de blocuri – ANL parcă)… într-o lume perfectă nici nu voi mai intra acolo în următoarele cîteva milenii (presupunînd prin absurd că va rezista următorilor ani).
Pe lîngă faptul că BOR-ul a început să construiască biserici şi bisericuţe oriunde apucă, cu sau fără abuzul de rigoare (am auzit unele poveşti despre eliminarea rămăşiţelor de spaţiu verde pentru a arunca acolo o clădire nouă), în multe locuri s-au şi grăbit să le dea în folosinţă… încă cu mult îaninte de a fi gata. Bisericuţa asta (ţinînd cont de dimensiunea ei nu îi pot spune altfel) este una dintre aceste clădiri de “cult” care se practică servicii religioase deşi nu este gata. Nu pot spune că mă plîng de acest lucru, dar impresia pe care mi-au făcut-o tablourile (era chiar şi o poză de-a preafericitului partiarh) agăţate pe fiecare bucăţică liberă de perete gri nefinisat a fost una foarte disgraţioasă. Poate că standardele mele de calitate sînt mai ridicate decît media, dar mi se pare aiurea (şi un pic amuzant) să auzi clopotele într-o biserică care nu are aşa ceva… (evident, era o înregistrare pe care au derulat-o de fiecare dată au avut nevoie, iar boxele bine adăpostite de ploaie în interiorul construcţiei şi-au făcut din plin datoria urlînd peste tot sunetele cunoscute).
Difuzoarele astea sînt o altă problemă de-a mea. Sau mai precis: folosirea lor în exces, am mai întîlnit-o şi în alte situaţii. Am observat că de multe ori preoţii creştini au tendinţa să “uite” (adică pur şi simplu să ignore) faptul că mai sînt şi ne-creştini (fie atei, fie adepţii altor religii) în lumea alta şi să difuzeze tot felul de chestii (în primul rînd slujbele religioase, dar nu numai) suficient de tare cît să se audă în tot cartierul. La cîţi bani au îşi pot permite să cumpere la fiecare biserică cu mai mult de 2-3 clădiri în jurul ei cîteva sisteme de difuzoare cît să îi asurzească pe toţi. Din fericire nu am prin preajmă nici o biserică care să fie suficient de aproape ca să mă deranjeze dimineaţa cu aşa ceva… probabil aş fi demolat-o demult.
Azi, de exemplu, am ajuns mai devreme de începerea slujbei (nu eram singur pentru că altfel probabil aş fi întîrziat niţel, ceea ce ar fi fost probabil de înţeles ţinînd cont cît de mult mă “încîntă” slujbele religioase creştine) şi am aşteptat în biserică. Atîta vreme cît a fost linişte şi discuţiile celor care se adunau a fost acceptabil, dar la un moment dat cineva a pus nişte muzică religioasă. Am preferat să o tulesc în maşină şi să ascult muzică mai normală (cel puţin din punctul meu de vedere) pentru că altfel ar fi fost nişte… probleme 
şi am avut neplăcerea să constant că afară se auzea aceeaşi muzică. Din fericire însă ajuns în maşină nu mi-a mai păsat de ei şi de muzica lor.
Altă problemă pe care am avut-o azi a fost cu aerisirea… sau cel puţin aşa am perceput-o eu. Treptat, odată cu începerea slujbei obişnuite (cred, nu am cum să ştiu sigur) şi a celei de parastas, bisericuţa s-a umplut aproape în întregime. Spuneţi-mi: ce se întîmplă atunci cînd aduni un grup de aproape 100 de oameni într-o încăpere închisă şi fără aerisire (faptul că uşa era deschisă din cînd în cînd pentru cîteva secunde nu se consideră)? Vă dau eu o sugestie: oxigenul scade drastic iar bioxidul de carbon ( = otravă pentru oameni) creşte progresiv. La un moment dat am început să casc la greu aşa că am ieşit la o gură de aer… a fost una acceptabilă, dar ar fi fost mult mai bună dacă slujba nu ar fi ţinut aproape două ore.
Singurul lucru amuzant a fost atunci cînd paracliserul (sper că am nimerit bine denumirea – este cel care rosteşte rugăciuni şi cîntă în lipsa preotului) a început să se bîlbîie la un pasaj din biblie de parcă ar fi fost prima oară cînd îl citea, şi chiar cu neatenţie aş putea spune. A trebuit să ies din nou din biserică pentru că începea să mă umfle rîsul.
Articol preluat de aici.
