Privind doi tineri în iarbă,
Doi bătrîni pornesc o bîrfă:
– Observi că dragostea e oarbă?
– Şi viaţa o altă tîrfă!
Şi fac ei sfat bătrînesc
Şi zic şi povestesc
Şi pe toate le gîndesc
Aproape că se sfătuiesc
Şi vă jur că, între ei,
Aşa-şi vorbesc:
– Tinerii nu ştiu ce vor,
Singura preocupare a lor,
E să facă-n iarbă amor
În văzul tuturor
Ruşine, ruşine lor!
– Daţi-mi voie să vă amintesc
Legea lăsată strămoşesc:
Cît tupeu nepămîntesc
Poţi să ai, ca, pe înserat,
Să te culci în firul ierbii lat
Făra să fi cununat
Unul cu celălalt?!
– E lucrul cel mai necurat
Şi de Papa însuşi etichetat
Drept blasfemie de neiertat
Să te tăvăleşti în păcat
Să nu ai nimica împotrivă
Şi să crezi că n-ai nici o vină
Cînd profită de tine o tînără naivă.
Şi dau ei lege nescrisă
Cu iz de floare de caisă
Ca indiferent de abscisă
Toată tinereţea să fie subscrisă
La această vorbă înscrisă
În legea cea… nescrisă:
“Dragostea e oarbă,
Şi pentru ca să te fereşti
Deschide bine ochii
Înainte să te-ndrăgosteşti!”
– Eu aş trata cu umor,
Sfatul vostru din obor.
Şi vă spun bătrînilor
Că nu este vorbă din popor
Nici dată, nici lăsată,
Că iubirea adevărată
Se poate între un băiat şi o fată
Doar dacă te căsătoreşti de-ndată!
Mai bine m-aş tăvăli în iarba toată
Eu neînsurat, ea nemăritată
Decît să ascult la gura lumii cea spurcată
Şi vă propun o alternativă, la norma negativă:
Să facem o cooperativă,
Să studieze legea relativă
Să observe că fiinţa umană,
În orice spaţiu sau timp
E cea mai naivă…
Cînd e în ultimul său anotimp!