PAPAGÁL, papagali, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări tropicale arboricole, cu ciocul mare și încovoiat, cu pene felurit și viu colorate, care, dresate, pot repeta sunete articulate. ◊ Expr. (Fam.) A avea papagal = a vorbi mult (și convingător), a fi bun de gură. ◊ Compus: papagal-țigănesc = stăncuță; papagal-de-brazi = forfecuță. ♦ Epitet dat unei persoane care repetă mecanic părerile sau cuvintele altuia. ♦ Fig. (Fam. și peior.) Gură (ca organ al vorbirii). 2. Clește cu dinți, folosit la lucrările de montare sau de reparare a țevilor. – Din ngr. pap(p)aghál(l)os, it. pappagallo.
Motivul pentru care papgalul are imaginea lui Mircea Badea: băiețașul ăsta e bun de gură (e tare-n clonț), e cam tot ce știe, dar cînd vine vorba să-și pună în practică vorbele (sau amenințările, în funcție de caz), e pe nicăieri. Nu-l mai găsești nici cu nea google… Una dintre cele mai recente situații a fost conflictul cu motocicliștii de acum cîteva luni: papgalul s-a dat mare și tare, dar în ring mai mult fugea decît stătea pe loc. Într-o luptă de stradă n-ar fi rezistat nici măcar un singur minut.
