Nu pot decît să mă întreb, un pic retoric, dacă chiar aşa a fost. Dacă tot îmi lipseste un TARDIS ca să verific trebuie să mă bazez pe spusele altora, chiar dacă-s primite într-un meaj fără menţionarea sursei, sau unde au apărut pe internet pînă acum.
Tudor Arghezi se intilneste, in preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, drapat in mantaua lui larga si insotit de citeva fete care il ‘ingrijeau’ acasa (sotia lui Eftimitiu, actrita cunoscuta Agepsina Macri, murise de o vreme): il pieptanau, il masau, ii taiau unghiile, si celelalte… “Draga, iti prezint pe secretarele mele”, zice Eftimiu, cu o formula pe care o socotea convenabila pentru a putea scoate fetele in lume. Iar Arghezi cometeaza: “Ce spui, draga, tot mai secretezi, tot mai secretezi?…”
Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de cîte ori avea prilejul să se întîlnească cu el, i-o spunea în faţă. Într-o zi Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor unde s-a întîlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătînd de un picior. Văzîndu-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sînt cu un picior în groapă ! se vaietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.
Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecînd după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui „blînd” Tudor Arghezi. Mutra te înşeală… e cu mult mai idiot decît arată.
Cînd avea nevoie de bani Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”. Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ. Trecînd pe strada Bărăţiei a zărit în vitrina unei dughene o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei si că negustoraşul de „antichităţi” mai avea destule piese de acest gen. După vreo lună, cînd Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”. Evaluatorul o cîntări în palmă, clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
După cîteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”. După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă:
– E fiul mai vîrstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale cîte 15 lei? spuse fluturînd un zîmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se prăpădea de rîs.
Magistrat tînăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Raducăneni. Cum în acel timp Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
– Răducăneni… Răducăneni…, făcea Delavrancea cu ochii în sus, gînditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăreni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sînteţi scriitor…
– Pentru că, vedeţi, Excelenţă, a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru, acolo n-am ocazia să admir un Apus de Soare…
Delavrancea a savurat poanta rozîndu-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tînărului magistrat: „Se aprobă.”
Pe cînd era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizîndu-le uşa, doamna Alice Călinescu i-a întrebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sînt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă! le-a spus candid doamna Călinescu.
Inscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma în paralel şi Dreptul pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicînd cîte un deget de la mîna stîngă strînsă pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirînd, să le enumere în timp ce profesorul ridica cîte un deget. Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţându-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mîna profesorului, el făcînd gestul invers închizîndu-le la loc pe celelalte patru degete si arătîndu-i degetul respectiv îl întrebă necruţător:
– Ce e acesta?
La care Cioculescu i-a replicat:
– Degetul arătător.
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zîmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trîntindu-l la examen.
Mihail Dragomirescu, pe cînd era şi director al Institutului de Literatură, intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de Șerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga…
– Ce să zic, domnule profesor, doar că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.
La „Capşa” Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a întors-o Cioculescu.
Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sînge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:
– Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul cînd a murit Eminescu?
Replica lui Cazaban a fost promptă:
– Două mari nenorociri în acelaşi an !
