Una dintre ştirile pe care le-am auzit m-a făcut să pufnesc în rîs… Nu ştiu în ce măsură este adevărată, dar după cum am ajuns să percep mersul treburilor prin Bucureşti mă aştept să fie adevărată. Nu toţi bucureştenii sînt aşa, da’ la unii tupeul e ca la el la acasă.
Oricum, cum este să ceri o autorizaţie de construcţie pentru 3-4 etaje şi să faci de fapt 10 etaje, să faci o amprentă la sol mai mare decît cea din autorizaţie iar cînd îţi cere judecătorul să demolezi clădirea (cu sentinţa în mînă) tu să faci un apel şi să continui să lucrezi la ea? 
Sînt sigur că vecinilor nu le-ar place aşa ceva, oricare ar fi construcţia şi indiferent în ce ţară s-ar ridica ea. Pe mine mă unflă rîsul tocmai pentru că nu sînt un asemenea vecin. La noi oamenii au tendinţa să privească neputincioşi cum o construcţie din asta mai mamută (
– comparativ cu cele din jurul ei) le ia lumina naturală din case, indiferent de momentul din zi şi să aştepte înţelegere la problemele lor din partea justiţiei. Adică se aşteaptă ca alţii să ia o decizie iar constructorii să înceapă să se conformeze, în ciuda tuturor acţiunilor lor anterioare. Sau, eventual, să înceapă să şantajeze pe constructori dacă sînt la rîndul lor mai tupeişti.
Într-o lume normală, cel puţin din rîndul meu de vedere, vecinii puşi în umbră de o clădire ridicată ilegal (adică cu mult altfel decît autorizaţia de construcţie pe baza căreia s-a început construcţia) ar rezolva problema cu bazooka… sau orice altă metodă sigură de demolare. Pe urmă infractorii (pentru că aşa se obişnuieşte să fie numiţi cei care încalcă legea) constructori n-au decît să îi dea în judecată şi să le ceară daune… dacă au de unde.
Dar mai avem mult pînă să ajungem acolo… măcar cîteva luni pînă cînd răbdările prăjite cu care sînt serviţi oamenii de cîţiva ani încoace vor ajunge la un capăt şi se vor apuca să reacţioneze un pic mai mult din punct de vedere social şi mai puţin din cauze de foame, prostie şi disperare ca pînă acum.
Articol preluat de aici.
