Un copil de 11 ani era catastrofă la matematică: rămînea corigent aproape în fiecare semestru, abia trecea la materia respectivă în fiecare an. Părinții au încercat de toate ca să-l facă să învețe mai bine: de la meditații private cu tot felul de profesori la mită dată profesorilor din școală, de la analiza psihologilor la hipnoză, dar erau departe de rezultatul dorit. Disperați și fără nici o altă soluție, s-au hotărît să-l înscrie la o școală religioasă.
După prima zi de școală băiatul vine acasă cu o figura împietrită, nu zice nimic, merge direct în camera lui și se apucă de învățat. Iese din camera lui doar la baie și în bucătărie, să mănînce, iar după ce spală vasele se întoarce direct în camera lui și continuă să învețe. Zi după zi, aceeași rutină. Copilul nu mai vrea să știe de prieteni cu care se juca de cîte ori avea ocazia, de ieșit în oraș, de jocurile video preferate… Nimic în afară de materiile de la școală, și mai ales matematica. La sfîrșitul anului școlar băiatul vine acasă, lasă carnetul de note în fața părinților, pe masă și intră în camera lui, unde învață în continuare.
Mama deschide circumspectă carnetul de note și vede ca fiul ei are 10 la matematica. Fericită, fuge în camera lui și îl întreabă:
– Cum ai reușit, dragul meu? Te-au ajutat preoții?
– Nu.
– Atunci programul de după școală și rugăciunile din biserică?
– Nu.
– Manualele mai bune decît în școlile publice?
– Nu.
– Atmosfera din școală?
– Nu.
– Atunci?!
După o ezitare lungă, băiatul răspunde:
– În prima zi de școală, cînd am intrat în clasă și l-am văzut pe tipul ăla gol bătut în cuie pe semnul plus am știut că ăștia nu se joacă…
