Nu este deloc un secret că încerc să fiu cît mai la curent cu ce se întîmplă în jurul meu şi îmi culeg o parte a subiectelor din ştirile pe care le culeg din sursele dedicate sau de aiurea. Chiar dacă nu am timp să mă uit la ştiri cu atenţie le ascult (fie la radio, fie la tembelizorul deschis prin apropiere) sau le citesc de pe reţea.
Nu vreau să fac o clasificare a ştirilor aruncate de-a lungul ultimelor ani şi de-a latul întregului spectru mass-media, dar este un pic cam inevitabil dacă m-am apucat să scriu despre calitatea lor. Dincolo de ştirile de umplutură, băgate pe gît doar ca să aibă ce umple în program (de genul momentelor amuzante culese de aiurea sau a ştirilor sportive), dincolo de tendinţele evidente ale momentului (există o predilecţie pentru tot ce şochează, indiferent dacă este vorba de dezastre naturale precum cel din Japonia, de tulburări sociale şi războaie precum cele din Egipt şi Libia sau chestii mai domestice avînd legătură directă cu condiţiile sociale precare în care ne aflăm), dincolo de scandalurile care atrag atenţia tuturor nu mai rămîne mare lucru.
Poate v-aţi întrebat de ce ştirile sportive a ajuns să se lungească de la cîteva minute acum vreo 10 ani la mai mult de jumătate de oră în timp ce majoritatea românilor stau tolăniţi în fotolii, scaune (inclusiv cele de şofer), pe canapele sau printre perne fără a catadicsi să se ridice mai mult decît un drum după mîncare sau la o pişare împrăştiată. Întrebarea imediat următoare este “cît de relevante sînt ele?” În ultimul timp ştirile sportive s-au transformat în ştiri despre sportivi… şi despre vieţile lor mai mult sau mai puţin personale… şi este unul dintre motivele pentru care nu mă uit la ele.
Primul şi cel mai relevat criteriu al relevanţei ştirilor este relevanţa lor. Nu-mi pasă dacă Mutu sau Chivu sau oricine altcineva (sportiv sau nu) şi-a belit ochii făcînd o prostie în detrimentul altei informaţii pe care o consider utilă. La fel, nu mă interesează vieţile personale ale unor oameni oarecare, persoane pe care nu le cunosc sau chiar pe care nu le apreciez, în detrimentul elementelor din realitatea din jur care mă afectează (mai mult sau mai puţin) direct. Unul dintre reflexele condiţionate pe care mi le-am format în ultimele săptămîni este schimbarea postului tv şi eliminarea oricărui informaţie despre divorţurile lui Oana Zăvoranu/Pepe şi Monica Gabor-Columbeanu/Irinel Columbeanu pentru că aşa este cel mai sănătos. Am scris despre divorţurile astea cînd a fost cazul însă m-am mulţumit la chestii generale. Picanteriile şi acuzaţiile părţilor care se aruncă peste tot de o perioadă intră deja cu picioarele în vaţa personală şi nu e deloc sănătos să le urmăreşti… nici fizic şi cu atît mai mult nici mental.
Al doilea criteriu este obiectivitatea lor. Mă doar în cot (la fiurat, sper că ştiţi expresia şi că nu mai este nevoie să v-o explic) de părerea unuia sau altuia dintre moderatori sau dintre cei invitaţi în studio cînd urmăresc ştirile… iar românaşii noştri au ales să uite sau să ignore acest element fundamental al difuzării de ştiri. Nu mă refer la părerea mea, mă refer la obiectivitatea meseriei lor. Subiectivitatea, ca să nu spun manipularea, a ajuns să fie o regulă prin mass-media românească iar asta nu face prea bine la meserie. Ajută la rating pe termen scurt sau mediu, dacă manipulează bine, dar pe termen lung duce la deprecierea continuă a unui canal media.
Nu am pretenţia de a fi în întregime obiectiv în ceea ce scriu aici… dar nu am avut niciodată pretenţia de a fi jurnalism în vreun fel sau altul. Nu mă aştept să fiu servit cu ştiri obiective, pertinente şi relevante… la cum se mişcă treburile pe la noi va mai trece cel puţin o generaţie sau două pînă la aşa ceva, nu cred că eu le voi prinde. Filtrarea informaţiilor noi din punctul de vedere a relevanţei şi păstrarea unei obiectivităţi faţă de toate face diferenţa dintre persoane care cedează manipulării şi persoane care manipulează. Voi ce sînteţi?
Articol preluat de aici.
