Am să încep articolul ăsta cu o întrebare: cum îi percepeţi voi pe prietenii din interes? Ştiţi voi…acele persoane din anturaj care în public îţi sînt prieteni la cataramă, te aprobă şi te apreciază dar cînd cauţi să ieşiţi la o bere sau, mai rău, ai nevoie de ei nu-i mai găseşti pe nicăieri. Pur şi simplu te evită sau nu te bagă în seamă, iar dacă îi cauţi o faci degeaba.
N-am cunoscut decît cîteva asemenea persoane în ultimele trei decenii, de fiecare dată mi-au trezit un gust amar. Pe unii îi ştiu de ani de zile, chiar dacă nu pot spune că mi-au fost prea apropiaţi, le-am urmărit evoluţia de-a lungul timpului, şi mă miră de fiecare dată falsitatea de care dau dovadă în anumite momente. Şi da, e greu să mă mire ceva, dar reacţiilor unora dintre oameni mai reuşesc uneori să o facă prin diversitatea lor. În schimb nu mă miră deloc neîncrederea care apare de atîtea ori între oameni… de obicei te frigi de prea multe ori pînă să ajungi la o vîrstă adultă ca să mai ai încredere completă în cei din jur, chiar şi dacă-ţi sînt mai apropiaţi. Fiecare este pe cont propriu, nu? Pe cont propriu pînă la capăt, oricare al fi el şi oriunde te va duce drumul în viaţă… iar restul lumii se poate duce naibii, ţie să-ţi fie bine.
Ca să răspund la întrebarea de la începutul articolului, în general îl păstrez în atenţie pe cei pe care îi percep ca fiind prieteni din interes chiar dacă nu vor ajunge niciodată prea aproape de mine. Motivul este unul singur: ca să ştiu cum să nu fiu. Ei sînt un material didactic excelent cînd vine vorba de condiţia umană.
Articol preluat de aici.