Munca unui inginer de sunet

Se spune că rețeta succesului conține 1% inspirație (sau talent) și 99% transpirație, adică muncă asiduă pentru atingerea unui scop anume. Dar expresia asta nu specifică cine vine cu inspirația / talentul și cine vine cu munca… motiv pentru care apar atît de multe ”vedete” fără talent în lumea muzicii românești (și nu numai!). Filmulețul următor e un pamflet, dar are cel puțin un sîmbure (unul cam mare) de adevăr.

Evoluția exercițiilor fizice în ultima sută de ani

exercitii fizice 1913-2013

Fie că vă place, fie că nu, imaginea asta arată destul de bine evoluția exercițiilor fizice în ultima sută de ani: munca sănătoasă de pe cîmp, prin curte și prin casă, cu hrănirea animalelor și a familiei a fost înlocuită cu sedentarism cît încape (și zăcutul în fața calculatorului cîte 8-10 ore pe zi)… și cîteva ore de exerciții fizice la sală pe săptămînă.

Codul revizuit al muncii

1. Ne naştem obosiţi pentru a ne odihni.

2. Munca l-a creat pe om, dar nici lenea nu l-a omorît.

3. Dacă vezi un coleg odihnindu-se ajută-l.

4. Dacă ţi se face chef să te apuci de muncă stai jos, odihneşte-te un pic şi o să-ţi treacă.

5. Ce poţi face azi nu lăsa pe mîine ci pe poimîine sau răspoimîine, că poate nu va mai fi nevoie.

6. Un lucru care nu se rezolvă de la sine in 30 de zile nu merită să te mai ocupi de el.

7. Munca e sănătate curată, deci să o lăsăm pentru cei mai bolnavi ca noi.

8. Munca îl innobilează pe om, dar societatea noastră nu mai are nevoie de nobili, căci a trecut vremea lor.

9. Cine se scoală prea de dimineaţă doarme prea putin, e obosit şi cască toata ziua.

10. Cine nu munceste nu greşeşte, iar cine nu greşeşte merită promovat.

11. Serviciul nu e crîşmă şi nici birt să stai toata ziuă la birou, aşa că mai du-te dracului acasă.

Întrebări fără rost

1. Ce faci? Toţi răspundem: “Bine”. De fapt, ar trebui să povestim ce am făcut, ce facem şi ce vrem să facem.

2. Dormi? Da, dorm. Vorbesc cu tine în somn.

3. Ai venit? Nu, e doar fantoma mea. Eu sînt pe drum, acum vin. Spiritul meu a ajuns înaintea mea cu 5 minute.

4. Te vede lîngă el şi întreabă Ai ajuns? Acelaşi răspuns.

5. Cum e la şcoală/muncă? Cum să fie… ca la orice şcoală sau la orice loc de muncă, nu a explodat nimic. Încă.

6. Eşti cu ţigara în mînă şi te întreabă cineva: Tu fumezi? Nu, trag să nu se stingă.

7. Mai trăieşti? Nu, e doar imaginaţia ta care îţi joacă feste. Sînt un zombi.

8. Suni pe cineva şi nu îţi raspunde. Te sună înapoi: M-ai sunat? Pai dacă îţi apare numărul meu de telefon… nu eu te-am sunat?

9. Vrei să apelezi pe cineva pe messenger sau pe skype şi începi cu întrebarea Eşti? Nu, am lăsat programul pornit doar pentru tine ca să pui întrebări stupide.

Cum sa (nu) comunici

De-a lungul ultimilor ani am lucrat cu mai multe persoane fizice şi juridice (firme) pe partea de IT, adică de la crearea de pagini web, întreţinerea lor şi instalări de reţele. Colaborările astea au avut o mulţime de aspecte, ca de obicei, dar am de gînd să rămîn la doar două dintre ele. Ambele au legătură cu modul în care oamenii noştri “de afaceri” comunică, se bazează atît pe propria mea experienţă. cît şi pe experienţa cuiva cu care am lucrat acum cîţiva ani.

Despre primul subiect care mă intereseată să-l dezvolt am mai scris acum un an şi jumătate aici, pe scurt este vorba de cineva care a lucrat la întreţinerea unei pagini web (magazin virtual) şi promovarea ei, la un moment dat cei doi proprietari nu au mai fost de găsit iar după ce au reapărut, o lună mai tîrziu, au început să se mire că cel în cauză lăsase totul baltă şi s-a apucat să lucreze la altceva… să lucreze pentru (alt)cineva care chiar îl plătea pentru munca făcută. Mai recent m-am apucat să fac optimizare pentru motoarele de căutare pentru un client (optimizare pe pagină şi nu numai), iar la un moment dat le-am trimis un mesaj cu situaţia proiectului şi ce mai trebuie făcut mai departe pentru a apărea printre rezultatele de pe prima pagină a motoarelor de căutare. Cu clientul nu am apucat să discut, dar secretara (mai nou li se spun “asistente”, dar este acelaşi lucru) a început să-şi scuze şeful că era ocupat şi mi-a spus că mesajul a fost retrimis fiului acestuia şi că trebuie să aştept după el (explicaţie însoţită de alte scuze referitoare la seriozitatea acestuia). După două săptămîni de aşteptare (adică discuţii cu secretara) am trimis un mesaj de întrerupere ale relaţiilor, adică să ne vedem fiecare de treburile noastre, iar secretara a început să mă ia la telefon cu chestii de neprofesionalism şi a încercat să mă facă să mă răzgîndesc. În timp ce o ascultam la căştile telefonului mă uitam la aparat ca la felul 10, mirîndu-mă că nu se stinge singur… probabil că dacă ar fi fost conştient de vorbele pe care le transmitea mai departe ar fi făcut-o.

Orice relaţie, chiar şi una de afaceri, are obligaţiile ei şi, mai ales, are momentele ei bune şi rele. Dar dacă cineva nu-şi găseşte 5 minute (hai să zicem 10) să citească şi, mai ales, să răspundă la un amărît de mesaj atunci relaţia aia scîrţîie din toţi ţîţînii şi nu ar mai trebui continuată. Nu mă prea miră multe lucruri pentru că mă aştept cam la orice, dar un pic mă uimeşte faptul că unii se aşteaptă ca oamenii să le stea tot timpul la dispoziţie şi, dacă se poate, să nu primească decît mulţumiri pentru munca lor. Acum rînjesc niţel pentru că mă amuză acest fel de visători… Nimic nu este gratuit în lumea asta, iar cine se lasă manipulat ca să facă chestii gratuite în timp ce copiii îi mor de foame atunci îşi merită din plin viaţa de rahat pe care o trăieşte.

A doilea subiect are legătură cu modul în care comunică unii oameni în viaţa reală şi în “virtual”. Am auzit de suficient de multe ori vitejia pe care îi apucă pe unii în lumea virtuală în timp ce-n viaţa reală sînt foarte diferiţi (pisicuţe blînde) ca să fiu sceptic cînd vine vorba de comportamentul pe internet, dar pînă acum nu prea am întîlnit-o… cel puţin nu într-un mod care să îmi sară în ochi atît de evident. Partea proastă este că unii nici nu sînt conştienţi de diferenţa asta, nici la alţii şi nici măcar la ei înşişi… iar asta îi poate trăda şi poate scoate la vedere aspecte pur personale ale lor.

Un caz pe care am pus mai mult accentul este al unei persoane din Bucureşti, chiar dacă rezultate nu sînt încă publice, dar nu este singular. Voi reveni la el cînd va fi cazul, este doar tangent la subiectul de acum.

Întrebare retorică: cum poate ca şeful unei echipe (n-are importanţă domeniul, oamenii rămîn cam la fel indiferent de domeniul de activitate) să se comporte colegial cu un colaborator extern atunci cînd lucrează faţă în faţă cu el, iar cînd discută prin internet (folosind aplicaţii gen yahoo messenger) să aibă accese de autoritate (adică tentative de dominare, de “şefie”) şi, uneori, chiar să facă fiţe. Este o întrebare pur retorică, nu mă aştept la un răspuns din partea nimănui pentru că mi-am făcut deja o impresie despre persoana respectivă şi nu este deloc una plăcută. O confirmare foarte întîrziată (în sensul că impresia  mea era deja veche) mi-a venit din partea unei alte persoane… nu am fost singurul faţă de care acel şef de echipă s-a trădat în momente de (hai să-i zicem) neatenţie.

Mi s-a spus mai demult că japonezii au o vorbă: cînd ai musafiri în vizită comportă-te de parcă ai fi singur, cînd eşti singur comportă-te de parcă ai avea musafiri. Acestă zicală poate fi extinsă şi la orice tip de comportament, atît profesional cît şi personal, şi la orice tip de comunicare. Adică comportă-te cu toţi la fel, indiferent dacă îţi sînt prieteni, colaboratori, şefi, colegi, clienţi, cititori, etc pentru că altfel ai doar de pierdut.

Articol preluat de aici.

Crin Antonescu si plata pentru drepturi

Location of ( green ) – on the European contin...
Image via Wikipedia

Una dintre ştirile pe care le-am citi azi (prin intermediul facebook am ajuns la articolul ăsta de pe Realitatea.net) m-a făcut să încep să rîd în hohote… Titlul este pur şi simplu hilar, iar rîsul meu este o reacţie perfect naturală cînd dai peste o tîmpenie atît de imensă încît nu mai este loc de altceva.

Dacă aţi aruncat deja o privire peste articol v-aţi dat deja seama despre ce e vorba: Crin Antonescu a venit cu ideea ca românii din afara ţării să plătească taxe în ţară ca să poată vota la alegerile pentru preşedinţia României. Nu e deloc greu de găsit motivul acestei… “idei”: la ultimele alegeri Traian Băsescu a fost ales de către românii din diaspora. Ei sînt cei care au făcut diferenţa, indiferent dacă voturile au fost pe bune sau dacă au fost măsluite. Sînt sigur că manevra asta este doar o încercare de a controla în vreun fel (în măsura în care se poate face acest lucru) voturile venite din “afară”… problema este că soluţia oferită este pur şi simplu cretină.

De ce? Pentru că unele drepturi sînt garantate de stat indiferent de situaţia cetăţeanului român, ele sînt anulate sau suspendate doar în cazurile mai speciale şi se face (cel puţin din cîte ştiu eu, nu sînt avocat) doar prin intermediul justiţiei. Adică printr-un proces şi o decizie definitivă luată de către o instanţă. Dreptul de vot este unul dintre aceste drepturi garantate de către stat: atîta vreme cît eşti cetăţean român (şi nu intri în cadrul cazurilor speciale pe care tocmai le-am menţionat) poţi alege un reprezentant care să vorbească şi să negocieze în numele tău, oriunde te-ai afla pe glob. Din cîte ştiu nu se aplică asupra reprezentanţilor locali (de exemplu dacă eşti în Franţa nu poţi vota de la distanţă pentru primarul Oradei sau Timişoarei, chiar dacă ai adresa oficială în oricare dintre aceste locale – trebuie să-ţi muţi curul la faţa locului şi să bagi un vot în urnă), dar se aplică foarte bine la alegerile prezidenţiale. Pînă la urmă preşedintele României este tot un reprezentant, doar că ne reprezintă pe noi, ca popor.

Şi totuşi, de ce este o idee cretină? Pentru că românii din diaspora se împart în 3 categorii principale: tineri plecaţi la învăţătură, oameni plecaţi la muncă şi oameni care nu au reuşit să se adapteze aici şi au plecat lăsînd totul în urmă. Ultima categorie nu mă interesează prea tare pentru că prea puţini dintre ei sînt dispuşi să voteze. Spuneţi cinstit: cîţi dintre tinerii plecaţi la învăţătură (studenţi prin vreo universitate mai bună decît cele de la noi) au proprietăţi de vreun fel de pe urma cărora trebuie plătite taxe la stat? 1%? 2%? Chiar şi cei cu bani nu cred că au prea multe proprităţi taxabile, majoritatea fiind pe numele părinţilor.

Oamenii plecaţi la muncă în străinătate plătesc taxele ţării în care lucrează. E ceva normal, nu? Ţările respective le oferă facilităţi pentru taxele alea, începînd de la servicii medicale şi terminînd cu infrastructura necesară deplasării dintr-un loc într-altul şi bunei funcţionări traiului zilnic într-o societate civilizată. Ce le oferă România în schimb? Cam nimic, doar nişte drepturi pur şi simplu inalienabile (adică care nu pot înstrăinate – aviz inculţilor). Sînt sigur că eventualele taxe care trebuie să fie pentru proprietăţile din ţară sînt plătite la zi (cel puţin în majoritatea cazurilor) de către cei rămaşi în ţară – ştim deja că majoritatea românilor plecaţi la muncă s-au dus să muncească pentru familiile lor.

Oricum, să plăteşti pentru un drept care este deja al tău mi se pare cel puţin absurd. Nu ştiu cine i-a oferit lui Crin Antonescu o asemenea idee, dar cu siguranţă că i-a făcut un mare deserviciu. Deja au murit suficienţi oameni de-a lungul istorie pentru a garanta asemenea drepturi, iar acum unii sînt capabili să reducă acei morţi la nişte bani… de parcă s-ar putea face o comparaţie între cele două.

 

Articol preluat de aici.

Carburanti versus salarii

Un lucru mi-a atras atenţia de cînd cu scandalul preţului carburanţilor din ultimele zile, dar nu l-am abordat. Am aşteptat să atingă un anume prag critic ca să încep să scriu despre el.

În ultimul timp s-au tot făcut comparaţii dintre preţul motorinei şi a benzinei şi banii pe care-i cîştigă românii de rînd (adică cei care nu-s prea bogaţi dar depind într-o măsură mai mare sau mai mică de el) şi, ca de prea multe ori de cîteva secole încoace am fost în urma tuturor. Noi, românii adică. Şi este perfect normal: restul Europei au fost ocupaţi să muncească în tot acest timp şi să-şi formeze ceea ce se poate denumi educaţia muncii. În schimb noi am muncit pentru alţii: turci, fanarioţii greci, comuniştii ruşi… inclusiv pentru ei, restul europenilor. Şi am furat la greu, dar mai mult doar între noi. Dacă am fi făcut ca alţii, să furăm de pe la nativii americani şi de pe la indien vreme de cîteva generaţiii sau să prădăm navele de prin mările şi oceanele lumii am fi fost departe.

Am cam deviat un pic pe partea istorică, dar este un pic cam necesar pentru concluzie. Nu mă miră deloc că media salariilor din alte ţări este mult peste media de aici. O merită, aşa cum le merităm şi noi pe ale noastre. Sînt unii care se vaită că nu au destui bani ca să trăiască bine (sau cel puţin acceptabil) sau măcar să trăiască european… dar va fi mereu aşa atîta vreme cît ne vom fute între noi la rece decît să batem fierul cît e cald şi să împingem ţara spre o dezvoltare durabilă. Lamentările despre greutăţile prin care trecem nu vor ajuta cu nimic.

 

Articol preluat de aici.

Pedepse pentru folosirea termenului rrom

În ultimele luni s-a vorbit despre propunerea unui proiect de lege care să interzică folosirea termenului rrom în favoarea secularului termen ţigan. Pentru moment nu sînt decît cîteva voci care susţin aşa ceva, dar o asemena lege este numai o reîntoarcere la normalitate. Sînt sigur că vor fi mai multe în viitor.

Însă este un fapt dovedit că o lege care nu prevede nişte pedepse nu va fi luată niciodată în seamă, mai ales într-o ţară în care nici legile “normale”, care prevăd pedepse, nu prea sînt luate în considerare.

Nu am văzut nicăieri, cel puţin pînă acum, aşa ceva, aşa că propun 3 pedepse, urmînd a fi aleasă una dintre ele în funcţie de caz:

– amendă contravenţională de la 10.000 ron pînă la 100.000 ron

– muncă în folosul comunităţii pentru o perioadă minimă de 1 lună

– închisoare de la 6 luni la 1 an în cazul celor care încalcă legea în mod repetat.

 

Articol preluat de pe ţiganii.ro via dan-marius.ro