O lume uimitoare

Cel puțin o parte dintre imaginile de mai sus sînt ”aranjate” (vă las pe voi să ghiciți care, da’ trebuie să priviți cu atenție), dar restul reprezintă o parte a lumii uimitoare în care trăim.

Ea: Ce faci in seara asta?

Ea: Ce faci in seara asta?

El: Ies cu cea mai frumoasa fata din lume.

Ea: Ah…ok.

Mai tirziu el suna la usa…

Ea: Ce cauti aici?

El: Pai nu ti-am zis ca ies cu cea mai frumoasa fata din lume?

Ea: Awww esti adorabil.

El: Stiu, e gata sora ta?

Real, virtual, senzorial

Pe vremuri, înainte de apariţia calculatoarelor, lumea era obiectuală, brută, necizelată, dură, plină de forme şi de lumină. Cărţile erau o evadare facilă, televizorul o dependenţă, dansurile şi mersul la cinema constituiau activităţi sociale plăcute, printre multe altele de acelaşi fel. Jocurile foloseau concepte mai vechi sau mai noi, obiecte sau hîrtii tipărite, mingi şi echipe care le strecurau pentru a le arunca în poarta sau coşul celorlalţi. Într-un cuvînt: lumea reală. Cea cu forme fizice cît se poate de clare, unghiuri ascuţite şi umbre senzuale.

Apoi a apărut electronica, au apărut şi calculatoarele… cu umbrele lor din biţi şi octeţi pe care nu le vedea nimeni dar pe care le-au îndrăgit mulţi. Realitatea lor a devenit virtuală, nu o putea lua nimeni în mînă să o pipăie, iar comunicarea a devenit mai uşoară dar şi mai săracă. Poţi discuta cu cineva de la celălalt capăt al lumii dar nici măcar imaginile nu pot suplini prezenţa omului de alături. Oamenii au ajuns să vorbească vrute şi nevrute prin intermediul calculatoarelor, să se certe sau să se îndrăgostească cu ajutorul lor, chiar să se refugieze într-o lume paralelă cu cea în care locuiesc corpurile lor, iar lumea reală a devenit doar una senzorială. Nici măcar jocurile şi sexul nu mai sînt aşa cum au fost pe vremuri, căpătînd deseori valenţe noi şi ciudate.

Dar şi aceasta este numai o fază: lumea aia virtuală face tot mai mulţi paşi spre lumea real-senzorială pînă vor ajunge să se identifice. Iar refugiile virtuale se vor întoarce în lumea cea reală.

Articol preluat de aici.

Hector Malot: Singur pe lume

 

Acum cîteva săptămîni am văzut un film în două părţi (pentru televiziune) numit Sans famille, o ecranizare a unei cunoscute cărţi scrise de Hector Malot. La noi titlul cărţii a fost tradus ca “Singur pe lume” în defavoarea celui original, a fost una dintre cărţile pe care le-am citit de destule ori pe vremea copilăriei. Filmul mi-a trezit curiozitatea şi m-am apucat să citesc cartea, din nou, după… o tonă de ani de cînd am citit-o ultima oară.

Este una dintre cărţile copilăriei, şi nu doar pentru mine. Subiectul bebeluşului fără familie, găsit pe una dintre străzile Parisului, doar pentru a fi aruncat pe drumuri cîţiva ani mai tîrziu, avînd ca stăpîn un muzicant desor de cîini, a cucerit inimile multor copii de-a lungul ultimelor decenii. Recitind cartea mi-am reamintit şi de ce: peregrinările alături de Vitalis şi de animalele sale, apoi alături de Matia, perioada petrecută ca grădinar şi cea din mină mi-au amintit de vremurile bune de altădată cînd savuram acele aventuri.

Filmul nu surprinde decît o mică parte a vieţii descrise de Remi în paginile cărţii, doar punctele esenţiale cu unele modificări, dar fără a pierde prea mult din atmosfera originală. Pentru un film de televiziune şi-a atins scopul, dar este departe de a atinge valoarea cărţii.

Nu ştiu cîţi dintre voi au citit această carte în perioada copilăriei, dar vă sugerez să o (re)citiţi şi să-i îndemnaţi pe copiii voştri să o citească şi ei.

 

Articol preluat de aici.