Verişoara lui Ion Pribeagu

VERIŞOARA

de Ion Pribeagu

Prin anul nouă sute nouă

Nu mai eram un oarecare,

Veneam la clubul „Lumea Nouă”

Şi alte cercuri literare.

 

Îl cunoscusem pe Gârleanu,

Pe Cincinat, pe Eftimiu

Şi-a apărut, de Minulescu,

„Romanţe pentru mai tîrziu”.

 

Visam să cuceresc o lume,

Să schimb humorului tiparul,

Că publicasem nişte versuri

Într-un săptămânal, „Ţînţarul”.

 

Văzînd directorul revistei

Că am talent de pamfletar,

Fără să steie mult pe gînduri

M-a angajat ca secretar.

 

Redacţia era în centru;

O cameră unde-ncăpea

Biroul, scaune, dulapul,

Maculaturi şi-o canapea.

 

De joi, când apărea revista

Şi pînă lunea care vine

Redacţia era închisă

Şi cheile erau la mine.

 

Directorul, un om politic,

Cu redingotă şi cu cioc,

Venea în timpul săptămînii,

Însă duminica de loc.

 

Aşa că tînăr, cu speranţe,

Plutind în sferele senine,

Mi-nchipuiam că-n toată ţara

Nu-i altul mai grozav ca mine!

 

Şi într-o sîmbătă, pe seară,

Plimbîndu-mi visul pe Lipscani,

M-am cunoscut cu o fetiţă

Cam de vreo douăzeci de ani,

 

De parcă Dumnezeu din ceruri

Vrînd dorurile a-mi înfrîna,

O nimfă mi-a trimis în cale

Şi mi-a şoptit: – Ionică, na!

 

Nici nu-mi mai încăpeam în piele

De-acest potop de fericiri,

C-avea cosița în inele

Şi-n sîn, ascunşi, doi trandafiri,

 

Guriţa roşie şi mică

Şi ochii negri, plini de foc,

Că tot privindu-i mi-era frică

Să nu pleznesc de-atît noroc!

 

Ne-am dus la cinema, la „Clasic”.

Un film cu Eva şi Adam.

O vorbă n-am scos pe-ntuneric,

Că doar prin mîini ne-nțelegeam.

 

Tîrziu, cam după miezul nopţii,

Ca-un autentic amorez,

Am invitat-o ca să vadă

Redacţia unde lucrez.

 

În cameră, printre săruturi,

Înghirlandate în rondele

Am proclamat-o-ntr-o poemă

Prinţesa visurilor mele!

 

Şi dimineaţa, pe la zece,

Cînd vream să-i mai dedic o strofă,

Deodată, a bătut în uşă

Directorul! O catastrofă!

 

În clipe de-astea, turbulente,

Tu nu ştii singur ce să faci:

S-ascunzi după birou fetiţa,

Sau cît mai grabnic să te-mbraci.

 

Şi s-a-ntîmplat cum se întîmplă

Când n-ai un pic de prevedere:

Eu, numa-n pantalon şi guler,

Şi ea cu nudul la vedere!

 

Directorul, galant din fire,

Privind-o a şoptit:- Scuzaţi!

Iar eu am spus: – Mi-e verişoară,

Venit-aseară din Galaţi!

 

A scotocit printre sertare,

A scos grăbit un manuscris,

Şi cînd fu gata de plecare,

M-a tras de-o parte şi mi-a zis:

 

– Să nu fii supărat, Ionică,

Însă aş vrea să-ţi spun ceva:

Acum trei luni, fetiţa asta,

A fost şi verişoara mea…

Secretara deschide cu piciorul uşa directorului

Secretara deschide cu piciorul uşa directorului de o dă la perete, gata să se rupă:

– Din această clipă salariul meu va fi de 2.000 € pe lună şi voi avea 4 zile de odihnă în fiecare săptămînă!

Directorul:

– Cine ţi-a zis inepţiile astea, draga mea?

Secretara:

– Ginecologul şi avocatul!

In vremurile in care canalizarea nu era inca la moda o englezoaica urma sa viziteze Germania

In vremurile in care canalizarea nu era inca la moda, o englezoaica urma sa viziteze Germania. Avea o camera rezervata la o pensiune – proprietatea familiei directorului scolii din localitate.  Englezoaica era preocupata de viitoarea sa camera, daca avea sau nu WC (in engleza Water Closet). I-a scris o scrisoare directorului scolii, intrebandu-l daca este sau nu WC.

Directorul, care nu era un bun vorbitor al limbii engleze l-a intrebat pe preotul din localitate daca stia ce inseamna WC. In final, dupa ce acestia au cintarit ce ar putea sa insemne aceste 2 litere, au concluzionat ca se referea la capela (Wayside Chapel).

Deci au conchis ei: doamna se interesa daca capela era, sau nu, aproape de pensiune. Directorul i-a transmis distinsei doamne urmatorul raspuns.

“Stimata Doamna,
Cu deosebita placere va anunt ca WC-ul este situat la 9 mile de pensiune, in inima unei paduri de brad deosebite. Are capacitatea a 200 de persoane si este deschisa numai duminica si joia. Deoarece pe perioada verii este aglomeratie va sugerez sa veniti devreme, cu toate ca este suficient loc de stat in picioare. Stiu ca aceasta situatie e cam neplacuta, mai ales daca aveti obiceiul sa mergeti regulat. Va spun ceva ce v-ar putea interesa: acolo s-a intilnit prima data fiica mea cu sotul ei. Va veti bucura probabil sa aflati ca multi oameni isi aduc cu ei prinzul si ramin acolo dupa amiezile. Acustica este impresionanta, putind fi auzite si cele mai delicate sunete. Sotia mea a fost bolnava, asa ca nu a mai mers acolo de multa vreme. Peste cateva zile se implineste un an de cind a fost ultima data la WC, lucru care, fireste, ii provoaca multa suferinta. Voi fi incintat sa va rezerv cel mai bun loc, astfel incat sa fiti vazuta de toata lumea. Mai mult, astept cu nerabdare sa va conduc chiar eu insumi acolo.

Cu stima si respect, Directorul.”

Directorul si portarul, comportament tipic romanesc

Am primit textul următor într-un mesaj cu titlul “banc tipic românesc”… descrie un comportament mult prea adevărat (şi, mai ales, confirmat chiar săptămîna trecută) care este caracteristic unui număr destul de mare dintre români.

 

Directorul unei foarte mari companii de stat venea la lucru în fiecare dimineaţă cu maşina de servici. Cînd ajungea la poarta bariera se ridica instantaneu iar portarul dădea bineţe:

– Bună dimineaţa, Domnule Director! Să trăiţ! Să trăiţi!

Într-o dimineaţă, ca să-şi mai limpezească mintea şi să mai scape de stres, directoul hotărăşte să meargă pe jos la servici, mai ales că stătea destul de aproape. Ajunge în dreptul barierei şi este văzut de portar:

– Ce-i bă, Pulică! Nu mai eşti director?